Istorie locala

Septembrie 03, 2022

Clasa a V-a an scolar 1956-1957. Scoala Gimnaziala nr. 1.…

Provocare pentru cernicasi. Vă recunoașteți bunicii si strabunicii din aceasta fotografie?! In premiera, va prezentam…
Septembrie 01, 2022

Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.

Daca recunoasteti aceasta imagine "istorică" atunci înseamnă că sunteti din satul Caldararu, Cernica, ați învățat…
August 31, 2022

Invatamantul cernicas in jurul bornei 1960.

În jurul anului 1960 s-au produs ample schimbări în învățământul românesc. Care, normal, au avut…
Iulie 27, 2022

Complex Medieval Tanganu - Manastirea Tanganu

In cele ce urmeaza va prezentam doua documente cu foarte multe detalii inclusiv shite si…
Iulie 09, 2022

Amintiri Fotbalistic-Cernicașe…. 1978

În anii 1970 fotbalul din comuna noastră, Cernica, a revigorat… Echipa fanion a satului Tânganu,…
Martie 30, 2022

Amintiri tanganene. Revelion 1967.

Anul 1967... Așa cum am mai spus, în decembrie 1967 am cumpărat un magnetofon Tesla-Uran…
Ianuarie 23, 2022

Amintiri tanganene. La Ciuperca. Strandul Cernica.1968.

Anul 1968....        Era în prima zi de Paști din acel an..        Un grup…
Decembrie 27, 2021

Amintiri tanganene. Nela. Strandul Cernica. Trecute amintiri. 1971.

     In februarie 1970 am fost liberat de la armată... unde am petrecut 1…
Decembrie 15, 2021

S.O.S. - Efigiile de la Spitalul Balaceanca au disparut.

În august 2019 vă anunțam cu privire la finalizarea restaurării efigiilor (reprezentari în ipsos a…
Decembrie 02, 2021

Amintiri tanganene. Ana Martac.1965.

Liceele serale din acele timpuri - anii 1965-1975 le urmau și muncitorii de pe platforma…
Decembrie 01, 2021

Sondajul arheologic din punctul Tânganu „Autostradă. 1992. Vasilica Sandu-Cuculea

În 1992, cu ocazia contructiei autostrazii A2 Bucuresti Constanta, pe teritoriul comunei Cernica au avut…
Noiembrie 30, 2021

Excursie cu amintiri - itinerariu: padurea Caldararu - fosta "la…

În cele ce urmează dorim să vă prezentăm un album cu imagini luate cu ocazia…
Mai 17, 2021

Pastila cu amintiri si...istorie locala...(1)

In anii 1959-60 în locul micilor bălți și lacuri care înconjurau râul Colentina pe teritoriul…
Februarie 28, 2021

Editie speciala pentru santierul din lunca Cernica-Caldararu. Steagul Rosu. 1958…

Actualizare: 26 mai 2021 In articolul Ce povesteste o monografie a satului Caldararu, Cernica, din anii…
Iunie 17, 2020

Tanganu, lumea de ieri, lumea de azi.

   Scriitorul austriac, Ștefan Zweig,  a scris ultima sa carte, "Lumea de azi", în anul…
Aprilie 27, 2020

1965. Filmare TVR, sit-ul arheologic de la Caldararu, Cernica.

In filmuletul de acum 55 de ani, puteti viziona mai multe imagini extrem de rare,…
Ianuarie 05, 2020

C.I.A. la Manastirea Cernica ?!

Va prezentam un raport de informatii al C.I.A. desecretizat in anul 2002, avand ca subiect…
Decembrie 08, 2019

Documentar despre satul Caldararu, biserica si locuitorii sai.

Vă prezentăm un scurt metraj documentar realizat de Trinitas TV în colaborare cu parohia satului…
Octombrie 05, 2019

Despre datarea necropolei neolitice de la Cernica. Dr. Eugen Comsa.…

"Prin sapăturile arheologice incepute în vara anului 1960, de către dr. doc. Gheorghe Cantacuzino, pe…
Iulie 20, 2019

Imagini inedite din 1973. Situl arheologic "Manastirea Iezarul". Caldararu -…

Va prezentam mai multe fotografii din 1973, cu ocazia sapaturilor din Căldăraru-Cernica, jud. Ilfov in cadrul sitului…
Aprilie 16, 2019

Monografie sat Cernica - 1942. Invatatoare Hrisia Mihai.

Un nou document istoric rar, de acum 77 de ani, va este pus la dispozitie de…
Decembrie 01, 2018

Ziarul „Alba-Iulia”, organ al proclamării unității naționale. Reeditare cu ocazia…

Va prezentam o reeditare a ziarului „Alba-Iulia”, organ al proclamării unității naționale tiparit in 18 noiembrie/1…
Octombrie 29, 2018

Tomos pentru canonizarea Sfantului Ierarh Calinic de la Manastirea Cernica.…

Va prezentam un document rar din anul 1955 si anume TOMOS-ul (hotarare scrisa) pentru canonizarea…
Septembrie 09, 2018

Amintirile razboiului mondial. Jurnal de front Vasile Arghirescu. 1916-1917.

Prin amabilitatea preotului paroh Vasile Gutea din Caldararu si in urma unei vizite de documentare…
Septembrie 03, 2018

Monografie sat Cernica-1968. Preot Dr. Gheorghe Badie

Continuam publicarea monografiilor istorice realizate de invatatorii si preotii din satele comunei Cernica. De data…
August 08, 2018

Sinodiconul (condica) bisericii Cernica. Preot Dr. Gheorghe Badie. 1968

Prin amabilitatea preotului paroh al bisericii parohiale din satul  Cernica, Sorin Popa, astazi avem placerea…
Iunie 01, 2018

Din istoria romantata a religiei si educatiei din satul Caldararu,…

Cu un an inainte de asasinarea lui Kennedy, adica in 1962, in satul Caldararu, comuna…
Mai 31, 2018

Ce povesteste o monografie a satului Caldararu, Cernica, din anii…

In ziua de 23 Aprilie 1960, era tiparita o editie speciala a ziarului "Steagul Rosu",…
Martie 19, 2018

"Amintiri despre viitor" de la 1891 despre Tanganu.

Inițial, am vrut să vă prezentăm această "știre", ca facând parte de categoria celor "inedite",…
Februarie 23, 2018

Adresa Muzeului de Istorie si Arta al municipiului Bucuresti catre…

In anul 1991 a fost adoptata Legea Fondului Funciar prin care a fost definit si…
Februarie 23, 2018

Adresa catre Consiliul Popular al Comunei Cernica. Institutul de Arheologie.1970

"Institutul de Arheologie a executat în vara fiecărui an dela 1960 pina acum, cercetari arheologice…
Februarie 02, 2018

Reforma agrara de la 1921 in satele comunei Cernica. Planurile…

In premiera absoluta si dupa aproape 100 de ani, portalul Vox Cernica va prezinta in…
Februarie 18, 2017

Statistici istorice 1832-1865 satele comunei Cernica.

Lista cu numele preotilor ce se afla in coprinsul plasii Danbovita leat 1835.
Decembrie 02, 2016

In cautarea originilor proprii si a istoriei locale...Blogul anului 2016

In cele ce urmeaza avem placerea sa va prezentam un blog personal, realizat de Dl.…
Aprilie 30, 2016

Un sat intr-o carte: Maracineni-Caldararu. Avocat Constantin N. Popescu. 1963

Va prezentam o carte descoperita recent si care ne-a fost transmisa prin amabilitatea D-lui Ciotoran…
Martie 21, 2016

Hrisov de tarnosire Biserica Balaceanca - 1884

Astazi 21 martie 2016, cu ocazia lucrarilor de renovare a Sfintei Mese din altarul Bisericii…
Decembrie 07, 2015

File de istorie: Scoala mica din Tanganu.

ÎNCEPUTURI ŞI ... ISTORIE--------------------------------------Septembrie 1955...Superbă lună de toamnă...Eu aveam 7 ani şi 6 luni. Era…
August 23, 2015

Situatia scolara in anul 1948 la scoala Caldararu.

Mai jos va prezentam o statistica relevanta cu date detaliate despre numarul de copiii pentru…
Aprilie 17, 2012

Acum desecretizat. Planul de Sistematizare al comunei Cernica-1970. Canal si…

Din cauza dimensiunilor si numarului de pagini va rugam asteptati incarcarea acestora daca este cazul)…
Februarie 12, 2012

Manastirea Tanganu. Fragmente arheologice si schite amplasament.

Prin amabilitatea D-lui Ciotoran Nicolae din Balaceanca, va prezentam cateva fragmente arheologice din ceea ce…
Februarie 12, 2012

"Bine că ai venit părinte, mai inainte de a ne…

Va prezentam un material preluat de D-l Nicolae Ciotoran-Balaceanca din arhive, in care veti regasi…
Ianuarie 14, 2012

Răsărituri veşnice pentru morţii din Cernica

Articol preluat de la Asociaţia Astronomică Astroclubul Borealis Părăsind Bucureştiul pe Autostrada Soarelui, trecem prin…
Decembrie 13, 2011

Manastirea Cernica. Imagine aeriana.

sursa foto: Romania vazuta din avion sursa text: Site oficial Manastirea-Cernica.ro Ctitorie a marelui vornic Cernica…
Noiembrie 04, 2011

Satul Tanganu-File de istorie ilfoveana

sursa foto: Panoramio În celebrul act de la 20 septembrie 1456, emis în timpul domniei…
Aprilie 06, 2011

Orientarea mormintelor necropolei neo eneolitice de la Cernica. O noua…

  Nu demult, promiteam ca vom reveni cu detalii despre Necropola neolitica de la Caldararu,…
Iunie 12, 2010

Cernica si satele sale la 1885. Geografie, statistica si istorie…

Impartirea administrativ teritoriala la 1885 pentru satele din comuna Cernica si date statistice.
Mai 22, 2010

Pregatire itinerarii excursii tematice. Partea II-a.

Un grup de entuziaşti iubitori de istorie şi natură locală din comuna Cernica au inceput…
Ianuarie 06, 2010

Cercetarile arheologice de la Balaceanca

Asa cum precizam in articolul "Monumente istorice. Comuna Cernica", incepem sa publicam detalii despre fiecare…
Ianuarie 04, 2010

Monumente istorice. Comuna Cernica

Suntem siguri ca nu exista locuitor al comunei Cernica care sa nu fi auzit de…
Decembrie 14, 2009

Festivalul filmului la sate. Glina, Balaceanca, Cernica. 1973

Va mai aduceti aminte de Nea Mircea sau de Pasca Corneliu din Cernica ? Dar…
Noiembrie 27, 2009

Amintirile din secolul XIX ale unui octogenar despre Tanganu-Cernica. Marin…

Acest material a fost scris undeva după anul 1918, iar informaţiile pe care le contine…
Noiembrie 27, 2009

Istoricul Mănăstirii Tînganu

Manastirea Tanganu - înalţată odinioară în cîmpia munteană, lînga vechea albie a Dîmboviţei, în apropierea…
Noiembrie 02, 2009

Premiera absoluta. Atestare documentara sat Balaceanca.

In premiera absoluta pentru Comuna Cernica, va prezentam documentul care atesta existenta satului Balaci, azi…
Noiembrie 02, 2009

Monografie comuna Cernica. Invatatoare Victoria Folescu. 1939-1944

"Suprafata ocupata de satul Cernica, este de 2,640 ha, iar numarul locuitorilor se ridica la…
Noiembrie 02, 2009

Monografie istorica sat Balaceanca. Invatator Vasile Badicioiu. 1946

Sufletul satenilor. "Sufletul lor bun ii fac sa se asocieze pentru diferite binefaceri. Fetele, flacaii…
Octombrie 24, 2009

Prima Pecete a satului Balaceanca: 1830

Prima pecete folosita de alesii satului Balaceanca in actele oficiale dateaza de la 1830. Transcrierea…
Octombrie 19, 2009

Catagrafie

Catagrafia din anul 1810 a eparhiei Ungrovlahiei, din care extrag datele referitoare la satele ce…
Octombrie 16, 2009

Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944

Astazi a fost una dintre zilele cele mai frumoase. Portalul Vox Cernica a intrat in…
Iulie 01, 2009

Numele Comunei Cernica...

 Numele Comunei Cernica este dat dupa numele marelui vornic al lui Mihai Viteazul - Cernica Știrbei, ctitorul…

In cele ce urmeaza va prezentam doua documente cu foarte multe detalii inclusiv shite si fotografii privind rezultatele cercetarilor arheologice ale Manastirii Tanganu, publicate in articolele Complexul medieval Tânganu (Cercetări arheologice, numismatice și istorice) si Cercetările arheologice de la Tânganu 1965-1966 in cadrul publicatiilor Cercetări arheologice în București, II si respectiv București - Materiale de Istorie și Muzeografie, VI de catre PANAIT, Panait I. (autor) TURCU, Mioara (autor) CONSTANTINESCU, Iulia (autor) CERNOVODEANU, Paul I. (autor)

"La circa 25 km de centru orasului Bucuresti, in partea sa de sud-est, pe soseaua regionala ce leaga Capitala de Oltenita, se afla adunate gospodariile satului Tanganu, com. Cernica, raionul 23 August.

Istoria leaga de numele acestei localitati una din cele mai vechi ctitorii domnesti de pe actualul teritoriu al Bucurestior: manastirea Tanganu, ridicata in a doua jumatate a secolului XV. Printre vestigiile datînd din secolul al XV-lea în centrul Cîmpiei române, ctitoria voievodului Radu cel Frumos de la Tînganu ocupă un loc de seamă. Ridicată în deceniul al VII-lea al acelui secol mănăstirea Tînganu a avut o îndelungată existenţă, fără a atinge însă niciodată importanţa economică şi culturală a marilor unităţi monahale din Tara Românească.

Investită cu moşii la Plătăreşti, Brăneşti, Oneşti sau Piţigaia, Milceasca lîngă oraşul Gherghiţa, Dragomireşti, Fundeni ş. a. mănăstirea aceasta plasată pe o spinare de terasă, acolo unde valea Tinganului întîlneşte vechea matcă a Dîmboviţei, a dăinuit prin biserica ei pînă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Numeroasele calamităţi care s-au abătut asupra mănăstirii cît şi proasta gospodărire a bunurilor ce-i aparţineau, au făcut din unitatea monahală a lui Radu cel Frumos o mănăstire modestă.

Importanţa ei deosebită a rămas însă pînă în zilele noastre prin planul bisericii, preţioasă verigă între operele arhitectonice din a doua jumătate a sec. al XIV-lea şi cele ce vor împodobi oraşele Argeş şi Tîrgovişte în primele decenii ale sec. al XVI-lea. In cadrul cercetărilor privind începuturile oraşului Bucureşti au fost iniiiate săpături arheologice şi la mănăstirea Tînganu.

plan manastirea tanganu sec xvLucrările au fost începute în 1961 şi s-au continuat în anii 1963, 1964 ş1 1961), cea mai importantă campanie rămînînd prima dintre acestea. 3) Prin secţiunile (deschise în decursul celor patru campanii s-a urmărit cercetarea obiectivelor mai importante şi precizarea limitelor aşezărilor semnalate, a eventualelor urme de întărire ş. a.

In acest scop au fost trasate şanţuri ce străbat promontoriul pe direcţia NV-SE şi altele perpendiculare pe panta ce însoţeşte matca veche a Dîmboviţei. Pentru studierea fundaţiilor bisericii şi a pivniţelor caselor egumeneşti au fost deschise secţiuni pe mari suprafeţe.

La sfîrşitul acestor investigaţii perimetrul afectat de săpături însumează cca 5,60 ha. În afara şanţurilor şi a casetelor trasate în mijlocul aşezării feudale s-a săpat un şanţ perpendicular pe uşoara vale numită a Călugăriţelor ce desparte la nord promontoriul de terenul împădurit şi un altul pe versantul de nord-est.

Toate aceste secţiuni au permis dezvelirea fundaţiilor bisericii,  studierea caselor egumeneşti, cercetarea a 21 bordeie dintre care 15 feudale şi 6 geto-dace, deshumarea a 251 morminte aflate în imediata vecinătate a lăcaşului, recuperarea unui. variat şi bogat material ceramic ş. a.

Săpăturile efectuate au constatat lipsa oricărui sistem de fortificaţii de apărare care să înscrie mănăstirea Tinganu în rîndul construcţiilor de acelaşi gen pe care voievozii Ţării Româneşti le foloseau ca locuri întărite împotriva invaziilor otomane.

Din acest punct de vedere Tînganu nu poate fi considerată ca o componentă a sistemului defensiv al centrului Cîmpiei române din care făceau parte, în sec. al XV-lea, Snagovul, Comana, Bucureştii, Tîrgşorul ş. a. Mănăstirea Tînganu se prezenta ca o construcţie monahală apărată prin condiţii naturale, de apele şi smîrcurile bălţii Dîmboviţei şi de pădurea ce închidea flancul nordic al promontoriului. De fapt şi unele din puţinele ştiri scrise privitoare la această mănăstire confirmă situaţia precizată prin săpăturile arheologice.

Cind patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei avea să sosească la 5 septembrie 1657 de la Frujineşti (azi Fundenii-Frunzăneşti) înaltul erarh şi suita sa au trebuit să fie transportaţi cu barca pentru a ajunge la ctitoria lui Radu cel Frumos.

Paul de Alep menţionează în jurnalul lui de călătorie că mănăstirea aceasta veche pe care o vizitau era situată într-o insulă inconjurată de un mare lac.

Etapele de construcţie sau refacerile care au intervenit după dispariţia atît de puţin cunoscută a lui Radu cel Frumos, n-au urmărit înconjurarea complexului arhitectonic cu ziduri sau ţanţuri, în aşa fel încît apele lacului şi pădurea au rămas cele mai impor~ tante mijloace de apărare.

Motivul edificării la Tînganu a unei mănăstiri nu poate fi întrezărit decît în dorinţa şi necesitatea domnescului ei ctitor de a avea un loc de popas în frecventele drumuri pe care le făcea spre raialele de la Dunăre. Mănăstirea se înfăţişează în acea perioadă de început ca o construcţie neterminată.

Numai biserica avea să fie zidită din bolovani de rîu şi cărămidă restul clădirilor fiind amenajate din paiantă sau săpate în pămint. Ctitorul n-a mai avut timpul sau poate nici resur-· sele băneşti să împodobească mănăstirea sa cu case de piatră sau cu ziduri aşa cum se puteau vedea la Snagov, Comana, Cozia ş. a."

1. 

 2. 

 

Articole similare rubrica Istorie locala din cadrul Portalului Vox Cernica:

 

Manastirea Tanganu - înalţată odinioară în cîmpia munteană, lînga vechea albie a Dîmboviţei, în apropierea reşedinţei de scaun a Bucureştilor - a fost ctitorită de Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti (1462-1473, 1474-1475), frate şi urmaş al lui Vlad Ţepeş. Împrejurările ridicării locaşului au rămas încă necunoscute; nu s-a păstrat nici o menţiune documentară cu privire la acest eveniment, iar singurele informaţii referitoare la zidirea mănăstirii apar de-abia în cronicile ţării din veacul al XVII-lea.

Traducere:

Hotarnicia si triangulatia
Mosiei
Tinganul
din
Judetul Ilfovul
a
Sfintei manastiri Vacaresti
Facuta in egumenia prea cuviosului
IOV

 

Hotarnicia si triangulatia Mosiei Tinganul din Judetul Ilfovul a Sfintei manastiri Vacaresti Facuta in egumenia prea cuviosului IOVhrisov de atestare manastirea tinganuNicolae Iorga presupune că Radu cel Frumos răposat în ianuarie 1475, a fost îngropat în ctitoria sa de la Tînganu; supozitia sa este perfect logică, dar pînă în prezent nu s-a descoperit nici un izvor documentar care să ateste în chip formal acest lucru şi nici săpăturile arheologice, efectuate în acest punct, n-au identificat urmele vreunui mormânt domnesc din veacul al XV-lea . Pentru cîteva decenii nu mai deţinem vreo ştire - nici măcar indirectă - cu privire la mănăstirea Tînganu. De-abia la 6 iulie 1530 întîlnim un hrisov de la Vlad vodă Inecatul prin care dăruieşte în comun mănăstirilor Snagov şi Tînganu (aceasta din urmă purtînd hramul "Stretenia" adică Întîmpinarea Domnului), Gîrla Lungă "de unde se începe pînă în Tîmbureşti cu tot hotarul spre a fi fraţilor de hrană".  Peste alţi 50 de ani, la 14 mai 1580, Mihnea al II-lea Turcitul întărind mai multe moşii mănăstirii Sf. Troiţa din Bucureşti, menţiona, printre altele, şi satul Greci "cu tot hotarul şi cu morile" care fusese al mănăstirii Tînganu; călugării de aici făcuse schimb de ocine cu marele vornic Ivaşco din Goleşti primind satul Plătăreşti pentru satul Greci, pe care acest dregător l-a vîndut apoi lui Alexandru vodă Mircea pe 60.000 asprii gata şi în urmă a fost dăruit de Mihnea al II-lea ctitoriei sale de la Sf. Troiţa .
La 10 august 1582 aflăm pe egumenul Dorotei al Tînganului, alături de mitropolitul ţării, egumenii de la Argeş şi Nucet şi alţi mari boieri din sfatul domnesc, semnalat ca martor într-un hrisov de întărire pe care îl dădea Mihnea al II-lea Turcitul jupâniţei Mona pentru averea răposatului ei soţ, Vlaicu din Piscani.
Acestea sunt singurele ştiri pe care le deţinem asupra istoricului mănăstirii Tînganu din documentele veacului al XVI-lea. Pentru cel următor, prima ştire întîlnită cu privire la vechiul lăcaş, se referă la hotărnicirea proprietăţii învecinate Tînganului anume Floreştii de pe Colentina, aparţinînd lui Cernica vornicul şi soţiei sale Chiajna, care o cumpărase de la boierul Radu Captarul şi fraţii săi în vremea lui Mihai Viteazul "pe 30.000 asprii gata"; această moşie a fost dăruită ulterior de Cernica şi soţia sa, ctitoriei lor de la Grădiştea Floreştilor (viitoarea mănăstire Cernica) .
La 1619, unul din episcopii greci, rămas fără eparhie în Imperiul Otoman, venise în Ţara Românească, aşezîndu-se la mănăstirea Tînganu; acest  "piscup de la Tînganu" semna în calitate de martor cartea judeţului din Bucureşti, Dumitru şi a celor 12 pârgari privind cumpărarea unei vii şi a unui vad de moară de către "vlădica" Pahonie, inainte "de al tăia tătarii".
În 1639 se produce un eveniment de seamă în viaţa religioasă a tării; Matei Basarab, de comun acord cu soborul înalţilor clerici şi marii dregători ai sfatului domnesc, constatînd sărăcia şi starea de ruină la care ajunseseră multe din lăcaşurile închinate mănăstirilor din Orient, din pricina abuzurilor egumenilor greci cu care reprezentanţii clasei dominante autohtone nu mai dorea să împartă privilegiile, a luat hotărîrea ca 22 de mănăstiri dintre cele mai vechi, toate "lavre domneşti", împreună cu ctitoriile sale, să nu fie închinate sub nici o formă la Muntele Athos sau celelalte "locuri sfinte"; printre cele dintâi se numără şi mănăstirea Tînganu.  Hotărîrea domnului a fost sancţionată şi printr-o gramată a patriarhului Constantinopolului din 9 aprilie 1541.

Într-un articol mai vechi privind istoricul mănăstirii Tînganu s-a afirmat  - fără a se indica însă nici un izvor documentar - că tot Matei Basarab întemeind mănăstirea Plătăreşti (1645/1646), ceva mai jos pe Dîmboviţa, văzînd starea de dărăpănare în care ajunsese mănăstirea Tînganu, luase hotărîrea să-i facă o reparaţie.

Asupra mănăstirii Tînganu nu s-a păstrat nici o descriere contemporană. O fugară menţiune întîlnim totuşi la vestitul călător sirian Pavel din Alep, care se abătu pe aici la 5 septembrie 1657, însoţind pe patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei în peregrinările sale de-a lungul Ţării Româneşti; el relatează următoarele: ".după prînz plecarăm de la Frunzineşti  (azi Fundeni-Frunzăneşti) şi mergînd cale de vreo 2 ceasuri am sosit la o mănăstire învechită, situate într-o insulă, de asemenea înconjurată de un mare lac (aluzie la  mănăstirea Comana). Noi trecurăm cu barca. Mănăstirea e veche, numită Tînganu, dedicată în numele Sf. Simion. După aghiazmă şi pomenire pentru ctitori şi după prînzul obişnuit, plecarăm de aici şi merserăm în continuu pînă seara, cînd am sosit la o mănăstire cu hramul Sf. Neculai numită mănăstirea "în Apa" (azi mănăstirea Cernica).
Curînd însă după această vizită a înalţilor clerici sirieni, mănăstirea avea să cadă pradă pîrjolului tătarilor, care împreună cu turcii, pustiind complet Ţara Românească în toamna anului 1659 zdrobind oştile temerarului voievod Mihnea al III-lea (1658-1659), care se ridicase la luptă împotriva cotropitorilor.  Letopiseţul Cantacuzinesc arată că "turcii şi tătarii intrară în ţară de o robiră şi o prădară foarte rău", jefuind în această regiune nu numai Bucureştii dar şi împrejurimile, încendiind şi nimicind totul în calea lor şi luînd în robie pe locuitori. Cu acest prilej a fost distrusă nu numai mănăstirea Tînganu, dar şi ctitoria vecină a lui Matei Basarab de la Plătăreşti a căzut pradă jafului năvălitorilor, care după ce au robit pe egumen, au răpit totodată şi hrisoavele lăcaşului.

Click foto pentru galerie fragmente arheologice si schite amplasament Manastirea Tanganu, descoperite cu ocazia sapaturilor din 1961 de catre Gheorghe Cantacuzino, la care si-a adus contributia preotul bisericii Cernica, dr. Gheorghe Badie.

 
Întărind privilegiile mănăstirii Tînganu şi egumenului ei Teodosie la 8 iunie 1669, Antonie vodă din Popeşti aminteşte că "în zilele.Mihnii vodă, cînd au robit tătarii ţara, fost-au pierit atunci sculele si hodăjdiile sfintei mănăstiri şi au perit atunci cărţile acestor moşii"; de aceea domnul întărea rînd pe rînd moşiile mănăstirii pustiite, ale cărei cărţi de stăpînire erau "perite de cîndu cu tătarii "
Astfel mănăstirea era împuternicită să stăpînească 25 stinjeni de moşie din Plătăreşti, dăruiţi de Rafail, mirean călugărit din acel sat şi întăriţi prin hrisovul lui Matei Basarab din 1643; la fel, 70 stinjeni ocina din Meteneşti în judeţul Ilfov, vînduţi pe nedrept de doi călugări ai mănăstirii, Calvit şi Varlaaam, lui Nica vistierul, pe vremea lui Mihai Viteazul şi răscumpăraţi tot sub Matei Basarab la 1642; apoi viile popii Mârzea din dealul Bucureştilor, întărite iaraşi de Matei Basarab la 1651, deoarece Mârzea ajuns egumen la Tînganu, irosise 100 unghi ai mănăstirii; în urma ocinile Brăneştii de baltă  ("pe din două cu mănăstirea Snagov") , Plătăreştii, Oneştii sau Piţigaia din jud. Ilfov, Mileasca de lîngă oraşul Gherghiţa, Dragomireştii Tînganului, dăruită de Radu vodă cel Mare la 1504, 20 stînjeni ocina din hotarul Fundenilor, dăruiţi de Spiridon armaşul şi în sfîrşit o parte din satul Pietrarul din judeţul Dîmboviţa.
Mănăstirea pustiită, "da la o seamă de vreme încoace fiind.părăsite de părinţii egumeni si încăpîndu fiind lăcuitoare în mănăstire de călugăriţe (probabil acelea de la mănăstirea învecinată Ezeru de pe Colentina sau Vorniceasa, ctitoria Chiajnei, sotia lui Cernica vornicul, de pe moşia Mărăcineni) şi neavîndu cine căuta de moşiile mănăstirii" ele au început să fie călcate de vecini. Astfel, profitînd de dezastrul suferit de lăcas, o seamă de orăşeni înstăriţi din  Gherghiţa, anume Iane iuzbaşa Tatulescul, Goicea şi Oancea, cotropiseră hotarele moşiei Mileasca de pe apa Cricovului, în judeţul Prahova. Egumenul Tînganului, Iosif se ridica cu pîra în divan, înaintea domnului Şerban Cantacuzino, la 3 decembrie 1680, cerînd dreptate. În urma unei hotărnicii făcută de 6 boieri localnici şi de Oprişan al doilea portar, reprezentantul domnului, mănăstirii i se întăriră hotarele moşii încălcate, fiind opriţi gherghiţenii de la cotropiri; pentru aceeaşi moşie, lăcaşul mai capătă o a doua întărire de la Şerban vodă Cantacuzino, în mai 1682.
Tot atît de necesar s-a dovedit restabilirea hotarelor Tînganului şi de către cealaltă mănăstire învecinată, a Cernicăi vornicul, cei doi egumeni, respectiv Iosif şi Vasile, procedînd la hotărnicie, la 10 februarie 1682, pentru ca "să caute si să arate toate hotarele mănăstirii Tînganu" de la Valea Tunului şi Vadul Pietros fiind semnele amestecate şi pierdute"; domnul intărea această delimitare printr-un hrisov acordat egumenilor la 25 februarie 1682.
În vremea domniei următoare, a lui Constantin vodă Brîncoveanu, mănăstirea Tînganu era trecută la 1696 -1697 în rîndul locaşurilor  domneşti ce primeau bani, ceară şi făclii "pentru hramurile praznicelor"; la 22 mai 1699, întărind stolnicului Constantin Cantacuzino şi fiilor săi Ştefan ( viitorul domn) şi Radu, satul Frunzineşti de pe apa Păsării din jud. Ilfov, cu trupurile de moşie Frujineşti, Mitineasca, Buzeasca şi Mileasca, vodă Brîncoveanu arată că 70 de stînjeni de moşie din Mitineasca îi cumpăraseră aceşti boieri de la Leontie egumenul mănăstirii Tînganul.
La inceputul veacului al XVIII-lea, vechea ctitorie domnească de la Tînganu se află în plină decădere; după dezastrul suferit din partea tătarilor în 1659, lăcaşul nu s-a mai putut ridica decît efemer din lipsurile şi sărăcia în  care a vegheat  în tot cursul celei de a doua jumătăţi a veacului al XVII-lea, slăbiciunea şi lipsa de autoritate a egumenilor oferind vecinilor prilejul de a încălca mereu moşiile mănăstirii.
Astfel la 21 iunie 1705 egumenul Serafim se plînge în faţa lui Constantin vodă Brîncoveanu, la palatul său de la Potlogi, pentru o nouă cotropire a hotarelor moşiei Mileasca din jud. Prahova, încălcate de data aceasta de un vornic Mihalachi; drept care 12 hotarnici, în frunte cu Onofrei egumenul de la Mărcuţa, infăptuiau alte cercetări la 29 iunie - al aceluiaşi an - spre a descoperi pămîntul răpit de abuzivul boier şi a-l restitui mănăstirii. Nu peste multă vreme, egumenul Serafim al Tînganului revenea iaraşi la domnul ţării cu o altă jalbă, de data aceasta pentru cotropirea trupurilor de moşii Tîngăneanca, Dragomireasca, şi Fundeanca din jud. Ilfov, de către Radu căpitan Orăscul, stăpînul moşiei Orăşti şi Gherghiţa pârcălabul din Căzăneşti, posesor al moşiilor Ghimpaţi, Căzăneşti şi Glina, care trecuseră cu stăpînirea peste vechea matcă a Dîmboviţii împresurînd pămîntul mănăstirii "pînă în matca Colentinii"; adunîndu-se 6 boieri hotarnici dintre vecini, împreună cu Constantin Budurul, al doilea portărel, au stabilit întinderea moşiei mănăstirii în vechile ei hotare la 6 decembrie 1711, iar alegerea lor a fost întărită şi de către domn prin hrisovul său din 1 februarie 1712 (Arhivele Statului, Bucureşti, mss 705 f 502-503 şi Muzeul de Istorie al municipiului Bucureşti nr. nv. 30 474).
La 6 iulie 1713 izbucnind din nou un conflict pentru hotarele care despărţeau proprietatea mănăstirii Tînganu de aceea a egumenului Macarie de la Cernica, iarăşi au fost mărginite pietrele din Valea Tunului pe marginea lacului Tînganului. peste matca Colentinii pîna la apa Dimboviţii" (nr.inv. 30476 f4); la 26 decembrie 1713 se completa hotărnicia, boierii delegaţi arătînd  că "am mersu de am tras moşia Tînganului..din semnele mănăstirii  Cernicăi până în piatra Dragomireştilor la pescarii domneşti şi am tras stînjeni 1.000.în latul moşii; iar lungul din Pasărea din Vadul Pietros ..drept peste Colentina pa iazăre.şi pînă în râul sterpu" (ibidem f 40).
De asemenea, la 2 mai 1718, ispravnicii de scaun din Bucureşti, Şerban Năsturel marele ban, Pană Negoiescul marele vornic şi Grigore mare vistier, interveneau pentru un iezar al Tînganului, cotropit de mănăstirea Vorniceasa (f7-7v).
Starea de plîns în care ajunsese mănăstirea Tînganu, agravată în timpul lui Constantin vodă Brâncoveanu, a determinat - în cele din urmă- pe acest domn " văzînd că nefiind supt stăpînire, să strică şi să pustieşte de tot, o au fost inchinată ca să fie metoh sfintei şi dumnezeeştii Mitropolii". Dar la 15 noiembrie 1721, episcopul de Nazaret, Dorotei, aflat în Bucureşti, arăta într-un document, împreună cu alţi boieri, că "în zilele prea luminatului ...domn Io Nicolae Alexandru voevod, zidind măria sa sfînta mănăstire Văcăreşti, ne-au rînduit pă noi ca să fim nastavnici şi purtători de grijă la aceasta sfîntă mănăstire.". Iar mitropolitul ţării Daniil    - presiunile, nemărturisite însă, ale autoritarului şi jecmănitorului domn fanariot - a fost silit ca şi alţi boieri "pravoslavnici creştini " de altfel să înzestreze şi el ctitoria lui Nicolae vodă Mavrocordat; de aceea, "au dat şi au închinat aceasta mănăstioară Tînganul ca să fie metoh sfintei şi dumnezeeştii mănăstiri Văcăreşti. însă cu toate moşiile, viile şi odoarele şi altele" în afara moşiei Plătăreşti, care fiind " amestecată" cu proprietăţile Mitropoliei, i-a rămas acesteia din urmă ca o slabă compensaţie pentru pierderea suferită.
Datorită faptei abuzive a puţin scrupulosului domn fanariot, care încălcase astfel vechea hotărîre a lui Matei Basarab de a nu închina anumite locaşuri din ţara mănăstirilor din Orient, Tînganu - fost cîndva "lavra" şi ctitorie voievodală - a decăzut aşadar, în al treilea deceniu al veacului al XVIII-lea, la starea de modest metoh al falangei şi bogatei mănăstiri Văcăreşti, închinată la rîndul ei sfîntului Mormînt de la Ierusalim.
Puţinele avuţii de care mai dispunea încăpînd pe mîiinile lacomilor şl nesăţioşilor egumeni şi nastavnici greci, ruina mănăstirii Tînganului s-a accentuat. Documentele vremii nu mai amintesc decît de certurile şi litigiile dintre egumenii Văcăreştilor - stăpîni ai Tînganului - cu acei de la Radu Vodă - posesori ai fostei mănăstiri de călugăriţe de la Ezeru sau Vorniceasa - şi cu egumenii de la Cernica, pentru incălcări reciproce ale hotarelor moşiilor vechilor lăcaşuri decăzute ca metocuri. Acest lung şir de procese de hotărnicii nu mai interesează însă direct istoricul mănăstirii Tînganu, căzută în complectă paragină şi devenită simplă biserică de mir a satelor învecinate.
Ne mărginim numai să amintim că in Catagrafia eparhiei Ungro Vlahiei din 1810, vechea ctitorie domnească era trecută ca "biserică de zid, metoh al mănăstirii Văcăreşti.
În prima jumătate a secolului XX, documentele nu se referă de fel la starea de avansată ruină a obiditului metoh; se mentioneaza în schimb doar noi hotărnicii precum şi ridicări în plan ale moşiilor bogatelor mănăstiri tutelare şi ale diferiţilor proprietari.
Vechea ctitorie domnească - aflîndu-se în imposibilitate de a mai fi meremetisită şi administraţia Sf. Mormînt opunîndu-se unei atare cheltuieli - a fost părăsită şi dezafectată cultului, construindu-se în satul Tînganu, la 15 august 1853, la o jumătate de km de acest lăcaş, o nouă biserică purtînd hramul Adormirii Maicii Domnului. Obiectele de cult şi alte piese de la fosta mănăstire au fost transportate la noua biserică parohială din sat.
Zidurile vechiului lăcaş au mai rămas în fiinţă după 1853 încă vreo 30 de ani, iar cu resturile de cărămizi, locuitorii satului Tînganu au făcut cuptoare de pâine şi coşuri la case. La 1894 se mai zăreau încă la suprafaţa solului urme de zidărie, adică bucăţi de mortar şi de cărămizi, dar istoria fostei ctitorii domneşti se ştersese aproape cu desăvîrşire din amintirea localnicilor, o vagă tradiţie păstrîndu-se doar la unii preoţi şi bătrîni ai satului.
Cernovodeanu
Astfel Letopiseţul Cantacuzinesc aminteşte foarte succint că "Radul vodă cel Frumos, acesta au făcut mănăstirea ot Tînganul. Şi au domnit ani 15", iar cronica lui Radu Popescu, precizează la rîndul ei, că "statut-au domn Radul vodă în urma lui Vladislav vodă. Acesta au făcut mănăstirea Tînganul". În plus în cuprinsul unei anaforale din 18 mai 1803, potrivit la hotarele proprietăţilor mănăstirii, ajunsă din 1721 metoh al Văcăreştilor, i se recunoaşte de asemenea drept ctitor pe "Radul vodă, feciorul lui Vladu vodă" ca şi în catagrafia eparhială a Ungro-Vlahiei din 1810 unde, la fel se consemnează că mănăstirea a fost ridicată de un  "Radu vodă".

 

amintirile unui octogenar

Acest material a fost scris undeva după anul 1918, iar informaţiile pe care le contine sunt foarte preţioase, autorul fiind martor ocular. Acesta ne prezintă viaţa satului Tinganu si imprejurimile comunei Cernica, din a 2-a jumătate a sec. XIX. Materialul a fost gasit in fondul M.C.I.P./1934. Fotografia si detaliile biografice ale lui Marin Savescu ne-au fost puse la dispozitie prin amabilitatea D-lui Stere Cristea locuitor al satului Tanganu. Fotografia a fost realizata in 1941, la acea data Marin Savescu avand 91 de ani. Acesta s-a nascut in Tanganu si a urmat clasele primare la scoala din Fundeni.

"Inainte de războiu, cetind manualul de Istoria Românilor al d-lui profesor N. Iorga, am aflat un lucru pe care nu-l ştiusem: că biserica de lînga satul Tînganu fusese clădită de Domnul muntean Radu cel Frumos. Mai târziu am văzut că Domnul zidise acolo nu numai o biserică, ci că intemeiase o mănăstire. Iar ca, mai târziu, Domnul Mateiu Basarab, când întemeiase şi el o biserică (sau o mănăstire) ceva mai jos pe Dâmboviţa, în apropiere de Tânganu, la Plătăreşti, văzînd starea de dărăpănare în care ajunsese mănăstirea Tânganului, luase hotărârea să-i facă o reparaţie.   

Dar, pe când biserica de la Plătăreşti este şi astăzi înconjurată de puternice ziduri de apărare, la Tânganu nu mai rămăsese împrejurul bisericii nimic din ce va fi fost când era o mănăstire. Abea dacă se mai vedea în partea stînga a bisericii, printre bălării, bucăţi de cărămidă, rămase desigur din ruinele celei din urmă chilii, ce vor fi fost cîndva acolo.

Nu ştiu carii mănăstiri îi fusese închinată moşia Tînganului, şi nici de cine fusese făcută aceasta închinare; dar nu se poate înţelege de ce călugării stăpînirii, în loc să repare vechea biserică, au căutat să zidească alta nouă la marginea satului.

Savescu marin tanganu 2savescu marin tanganu 3Dacă ar fi reparat-o şi  ar fi restaurat-o s-ar fi păstrat o frumoasă bisericuţă, care ar fi fost un preţios monument din trecutul mai îndepărtat al ţării.

Am fost în această biserică copil mic, dus de mâna de mama tatălui meu, în timpul slujbei - cred în 1852 - şi, scriind, îmi vine în minte cum această femeie, plecată lînga o cruce de piatră, jălia, ea însăşi destul de bătrînă, pe mama ei, cunoscută în sat de baba Paraschiva.

După ce biserica a fost părăsită, în stare de ruină a mai stat în picioare încă vreo 30 de ani, şi numai în această stare de părăsire o mai vedeam în treacăt, şi îi cercetam interiorul, fiindcă în vacanţele de scoală acolo îmi petreceam timpul, vara. Dar în acel timp nu eram eu în stare să-mi dau seama de însemnătatea unui asemenea monument, şi poate tot aşa şi cei care o părăsiseră, neştiindu-i nici ei rostul întemeierii, n-au simţit interesul de a o păstra ca monument.

Era o biserică mică, zugrăveala se părea a fi fost frumoasă, după cum mi-au rămas în minte chipuri de sfinţi zugrăvite şi cu ochii găuriţi - se spunea - de turci. Nu avea nici un adaus în faţa intrării. În peretele din faţă, înalt cît toată clădirea, o uşă mică. Pe acest perete în afară, în partea stîngă, se distingea o oarecare zugrăveală nedesluşită, de culoare roşie, care, deşi spălăcită de soare, putuse să reziste 400 de ani de la înfiinţare. Dar cine se interesa atunci să desluşească acea zugrăveală! Tot asemenea cred că pe partea interioară a acestui perete trebuie să fi fost chipul Domnului ctitor, înconjurat de familia lui, dar nu-mi aduc aminte să fi observat acest lucru.

Era învelită cu sindrilă, şi avea la mijloc un singur turnuleţ fără înăltime, cu cîteva fereşti foarte lunguieţe şi foarte înguste, fără geamuri, mărginite în lungime de ciubuce de zidari.

Nu avea clopote. În lumea satului rămăsese povestea că toate clopotele fusese ascunse în lacul din vale.  S-au făcut cercetări şi înţepături în nămolul lacului, dar nu s-a nimerit locul, şi nu s-a găsit nimic; cred însă că aşa s-ar fi petrecut.

Semnul de chemare la rugăciune era o singură toacă de lemn legată cu o funie de doi martaci de stejar, foarte groşi, ciopliţi în patru muchii, cari, după rosătura lemnului de ploi şi de vreme şi după grosimea lor, arătau şi vechimea timpului de cînd vor fi fost înfipţi acolo şi ce fel fusese pădurea seculară din care fusese tăiaţi.

Se pare că într-un timp de nesiguranţă şi de temere mănăstirea fusese părăsită. Aşa se explică ascunderea clopotelor în lacul din vale; şi această părăsire a trebuit să dureze destul timp, încît cei care cunoşteau ascunzişul nu s-au mai întors înapoi, şi astfel clopotele au rămas pierdute. În ce timp se va fi petrecut această părăsire nu se poate şti.

Tot în cursul acelei părăsiri se pare că şi clădirile dimprejurul bisericii se vor fi ruinat, sau de răutatea vreunei năvăliri, sau de neîngrijire într-un timp prea îndelungat. Uşa bisericii de la întemeierea ei fusese sau ruinată de vechime, sau ridicată de cineva. Cînd a fost părăsită definitiv, a păstrat încă cîtva timp o uşă de stejar rău cioplită.

Dar şi satul trebuie să fi avut timpuri de părăsire. Cei bătrîni vorbeau de băjenii prin păduri, şi pomeneau numele de Cricov; căci în acel timp, chiar de lîngă biserică, până la Moara Domnească, şi poate şi până la Ialomiţa, era o neîntreruptă pădure - ei aveau neamuri în sate despre Dunăre: Curăteşti şi Chiselet.

Mănăstirea a fost clădită pe un colţ de deal, pe care-l formează o vale care vine de departe printre păduri, cu lunca Dimboviţei.

Dar, în intenţia evlaviosului domn de a întemeia în aceste locuri o mănăstire, cred ca s-a avut  în vedere, pe lînga ideea de a înfiinţa un lăcaş sfînt şi o casă de rugăciune,  şi aceea de a face un loc de apărare şi de veghere. Şi acestei preocupări  trebuia să-i corespundă şi alegerea locului, care pe atunci trebuia să se fi impus preferinţei domnului prin măreţia naturii şi prin sălbăticia împrejurimilor.

Şi nu este prea îndoielnic că Radu Vodă cel Frumos în timpul lui de restrişte şi pribegie, să fi stat în mănăstirea întemeiată de dînsul, de unde, prin oamenii săi de încredere, să fi spionat starea lucrurilor din Bucureşti.

Ce fel să fi fost această localitate acum 400 de ani, s-ar putea întelege dintr-o prea slabă descriere a localităţii, aşa cum era în cel dintiu an după 1850, cînd biserica a fost lăsată în părăsire.

Dealul ales se mărginea la răsărit şi nord cu pădurea, care pe atunci trebuie să fi fost seculară: potrivit loc de retragere şi  de refugiu în caz de primejdie. Era ocolit, în faţă şi dintr-o lature, de o apă mlăştinoasă cu stuf şi trestie, cu o adîncime suficientă - de o statură de om - pentru a servi ca mijloc de imediată apărare. Comunicaţia cu satul se face pe ape,  o punte de scîndura destul de şubredă. Avea la mică distanţă spre miazazi şi apus o gîrliţă, prin care se scurgeau apele ce veneau din sus şi care formează lacul dinprejurul mănăstirii Cernica, pentru a se uni cu Dîmboviţa la 2 km mai la vale de satul actual. Toată marginea acestei gîrliţe era împădurită cu salcii înalte, cu lacuri şi stufişuri: teren inundabil cînd se revărsau apele; iar mai înlăuntrul luncii, pe lîngă locuri de fâneaţă, erau întinse pâlcuri de mărăcinişuri, de porumburi şi măceşi, printre care pe sălcii stăteau agăţaţi curpenii de viţă sălbatică.

Desigur că biserica aşezată pe deal se vedea din depărtare, în partea apusului; dar de jos, de lîngă marginea apei, nu se putea vedea, din cauza desişului, partea opusă a dealului, despre Bălăceanca, sat unde se mai vedea atunci un petec de pădure, dar care pe vremea întemeierii mănăstirii poate că încă nu exista.

Dacă în timp apropiat era aşa înfăţişarea locului, se poate închipui ce fel va fi fost cînd Domnul l-a ales pentru întemeierea mănăstirii sale, cu 400 de ani înapoi.

Dar astăzi lucrurile s-au schimbat. De mai mulţi ani gîrliţa a fost abătută prin alta parte. Statul a dat de mult în tăiere pădurea de sălcii, din care nu a mai rămas o nuia. Abea se mai vede astăzi un plop bătrîn, departe de sat. Această schimbare s-a făcut într-un timp relativ destul de scurt, şi nu mai este nimic din frumuseţea pe care o admiram acum 60 -70 de ani.

Această mănăstire trebuie să fi fost cea dintîiu biserică clădită în toată regiunea aceasta, până la Dunăre, şi poate îndemnat de aceiaşi lipsă Matei Basarab să fi întemeiat şi dînsul biserica de la Plătăreşti şi pe cea de la Mănăstirea, cu 200 de ani mai tirziu. Dacă această mănăstire a fost cel dintîiu lăcaş sfînt în aceste părţi ale judeţului Ilfov, ar fi de lămurit - cum, pe valea Dîmboviţei, pînă la Argeş, satele trebuie să fi fost numeroase - în ce mod acei creştini se vor fi închinat la Dumnezeu. Ce biserici şi ce preoţi or fi avut? Această întrebare îşi are locul cu atît mai mult, cu cît, chiar lîngă Bucureşti, în satul Pantelimon a fost în fiinţă, pînă în timpuri apropiate, o bisericuţă de lemn, chiar pe locul unde este biserica actuală.

Supt un deal, lîngă locul care astăzi se chiamă La Pisc, aproape de apa Dîmboviţei, se vedeau, în cei dintiu ani după 1850, două gropi cu apă, în care crescuseră papura, din care se scosese pămîntul pentru fabricarea cărămizii, iar alături, lîngă fiecare groapă, încă se mai vedeau bucăţi de cărămidă roşie, rămasă de la cuptoarele unde fusese arsă. Astăzi acoperit cu iarbă, locul aproape că s-a nivelat, dar tot se cunoaşte ce a fost.

Trebuie să adaug că în vremea lui Radu cel Frumos, apa care curgea pe aici nu era Dîmboviţa, ci o gîrliţă prin care se scurgeau apele stătătoare, care formează lacul dinprejurul mănăstirii Cernica. Pe atunci Dimboviţa curgea pe supt satul Bălăceanu, pe malul opus al luncii. Dar de la o cotitură a apei, care venea foarte aproape de satul Cernica, a fost abătută toată apa şi unită cu apa lacului, pentru cele trei mori puternice ale mănăstirii Cernica, construite din scînduri groase de stejar, din care cea de a treia servea pentru dat la piuă dimiile, şi ţesăturile de lînă de la războaiele din mănăstire, care se auzeau ţăcănind cînd cineva trecea prin faţa bisericii Sf. Gheorghe înainte de secularizare.

Între cărămidărie şi locul ales distanţa era mică în linie dreaptă; dar, din cauza lacului, a trebuit pentru transportul cărămizii să se urce dealul, să se taie drum scurt prin pădure, să pogoare o vale, care astăzi se cheamă Valea Călugăriţii - se cunoaşte cum s-a croit acest coborîş, - şi de aici să se sape un drum în prelung, pe coasta opusă, până la locul clădirii. Drum astăzi neumblat.

Nu se mai cunoştea unde fuseseră gropile de var.

Pentru hrana călugărilor şi a oamenilor care ţineau de cuprinsul mănăstirii, se afla la spatele bisericii, între vale şi pădure, un loc de arătură ca de 30 de pogoane, care cred ca s-a păstrat pînă astăzi aproape în aceeaşi întindere ca şi acum 400 de ani. Dar se poate să fi fost acolo şi un mic cătun, fiindcă în timpul despre care vorbesc, plugul scotea la suprafaţă hârburi de vase de pămînt de la locuinţele care vor fi fost altă dată.

Tot pentru îndestularea oamenilor se găsea în mijlocul stufului din vale, chiar în faţa bisericii, un luminiş de apă cît o arie, unde, chiar în timpuri apropiate, cu cîteva coteţe aşezate, se prindea destul peşte în lac: ştiucă, caracudă şi lin, şi varietăţi mai mici.

Este cu neputinţă ca în veacul întemeierii să se fi aflat mori pe  apa Dîmboviţei şi este un lucru sigur că pentru măcinişul grâului şi al meiului se întrebuinţau râşniţe, fiindcă în timpul apropiat, despre care vorbesc, cu toate că satul se afla între 2 mari mori: la Cernica şi la moara Tînganului, erau ţărani în sat care încă păstraseră râşniţe pentru trebuinţele caselor şi s-ar putea crede că acest instrument fusese singurul mijloc pentru măcinat la sate în timpurile mai îndepărtate.

Râşniţa putea să fie mânuită sau cu mâna, sau, pentru nevoi mai mari, cum se cerea la o mănăstire, să fie mişcată de un cal.

În Bucureşti chiar, prin anul 1860, făina se procura de la mai multe mori cu cai, cu toate că era în jos de fabrica Lemaitre, renumita moară a doctorului Guşă (Gussi) şi fabrica lui Asande la Obor. Morile Vlădichii, de lînga podul Sf. Elefterie, au fost distruse repede după înfiinţarea lor, pentru a preîntîmpina înecurile de care sufereau Bucureştii aproape în fiecare an pe acele timpuri.

Cum în timpul lui Radu cel Frumos, porumbul încă nu era cunoscut, lumea de la sate, pe lîngă pâinea de grîu, întrebuinţa pentru hrană mămăliga de meiu şi în satul Tînganu, în anii despre care vorbesc, erau încă ţărani care preferau din obişnuinţă mămăliga de meiu celei de porumb. Ba încă acei ce întrebuinţau meiul ştiau să facă şi bragă pentru casa lor. Şi s-ar putea crede că, deci, cunoştinţa acestei băuturi din meiu este mai veche pe aceste pămînturi decît venirea neamului bulgarilor, cărora li se atribuie braga.

Tot asemenea tot în timpurile trecute, din cauza nesiguranţei cerealele se păstrau în gropi arse, în formă de oală, mi-a duc aminte - şi e mult de atunci - că am cetit cum că în judeţul Ialomiţa s-a descoperit o groapă de meiu foarte veche. În Tînganu, din cauza terenului nisipos, la mică adîncime , nu ştiu să fi fost asemenea gropi; dar mi-aduc aminte că urmînd copil la şcoala dascălului Gheorghe Ciungu, din satul Fundeni - Gherase - care era singura şcoală printre toate satele din partea locului, au fost aduşi şcolarii să scoată grîul dintr-o groapă care se afla în bătătura din faţa casei.

Valea care pleacă de la capul satului, din dreptul bisericii, se îndreaptă în sus, printre păduri, şi se prelungeşte pînă departe în sat şi se pierde pe cîmpia Pantelimonului, care, prin anii 1857-60, era acoperită de o falnică pădure, prin care călătorul auzia cîntec de cocoş sălbatic.

universul literar saptamanal furt valea tanganului(n.r. a se citi si articolul "Amintiri despre viitor" de la 1891 despre Tanganu.) Ea nu se numeste Valea Tînganului decît în locul acesta, unde se întretaie cu drumul dintre Bucureşti şi Brăneşti, care era drumul olacului spre Brăila, renumit în acel timp, pentru tîlhării la drumul mare, şi se auzea pe atunci vorbindu-se în Bucureşti despre cutare că a fost călcat de hoţi la Valea Tînganului  (acum vreo 25 de ani, am luat parte ca jurat, la Giurgiu într-un proces de tîlhărie petrecut la Valea Tînganului) .

La oarecare depărtare spre Brăneşti, era atunci un popas de poştă, de olac, o clădire căreia lumea îi zicea Olaniţa, desigur fiindcă era învelit cu olane, după cum pe o altă cale, dincolo de mănăstirea Pasărea, era un alt popas, căruia îi zicea Sindriliţa, fiindcă era învelit cu sindrilă - astăzi un sat de ţigani.

În aceasta vale era atunci - ca şi astăzi - un puţ de piatră, foarte cercetat de lumea trecătoare. Erau şi cîteva cruci acoperite şi împrejmuite, avînd înăuntru şi icoane.

Nu ştiu dacă erau troiţe. Iar la o mică depărtare, mai la vale, spre pădure era Biolăria, unde se aflau staule pentru vitele mănăstirii Cernicăi, care trebuie să fi fost numeroase, deoarece toamna avea şi o mică zahana, pe lac, în dreptul bisericii Sfîntul Nicolae.

De altfel mănăstirea Cernica avea o mare bogăţie. Toată partea dintre moşia Tînganului, pînă la Brăneşti şi mănăstirea Pasărea, şi între moşia Pantelimonului, era proprietatea mănăstirii Cernica. Avea şi vii la deal şi cine stie dacă Valea Călugărească nu-şi datoreşte numele pentru podgoriile pe care le avea acolo această mănăstire.

Chiar împrejurul mănăstirii erau puternice grajduri şi magazii de cereale şi mai multe pogoane de vie, toate împrejmuite cu gard de nuiele şi uluci. Înăuntru era belşug pentru oricine căuta, pe scurt timp, adăpost şi hrană. La zile mari se vedeau stînd la umbra pădurii frumoase trăsuri boiereşti, ale celor care vizitau mănăstirea. Era atunci mănăstirea Cernica pentru Bucureşti un fel de Sinaia a acelor vremuri.

De la Biolărie, mergînd spre sat, valea nu mai purta numele de Valea Tînganului, ci, după numiri ale unor locuri cunoscute : Lacul Negru, la Grădina cu Meri - de unde valea începea să aibă apă şi stufiş - la Anini, la Topile, la puţul lui Găman. De aici pînă lîngă sat purtă numele comun de cocioc.

În locul cunoscut cu numele de Grădina cu Meri, erau, departe de mănăstire, în mijlocul pădurii, la marginea unei mari poieni, oarecare clădiri bine împrejmuite, pendinte de mănăstire; dar niciodată nu am ştiut la ce serveau, şi astăzi nu mai e niminea din cei ce ştiau şi de la care s-ar putea afla. Mai era asemenea în mijlocul pădurii dinspre mănăstirea Pasărea un loc împrejmuit care se numia Găinăria, unde se creşteau păsări, desigur pentru a ospăta lumea aleasă care vizita mănăstirea.

Fiindcă partea luncii dintre Tînganul şi satul Cernica era supusă înecurilor şi revărsărilor de ape, chiar în timpul verii, cînd apele erau scăzute, din lipsă de podeţe drumul era anevoios prin această parte. De aceea mersul de la mănăstire spre Bucureşti se făcea prin pădure, şi se vede şi astăzi - şi prin pădurea Tînganului şi prin a Cernicăi - colnicul care servea de drum; însă numai pentru mănăstire,  nu şi pentru sat. Satul trebuie să fi avut comunicare spre Bucureşti pe un drum vechiu,  printre păduri,  pe la Valea Tînganului.

Şi se poate ca numai acest ocol să fi fost cauza pentru care această vale, în punctul de unde drumul porneşte spre Bucureşti, să poarte numele de Valea Tînganului, la o mare depărtare de sat.

Satul trebuie să aibe o vechime mult mai adîncă în trecut faţă de vechimea mănăstirii. Aşezat pe o lăsătură a dealului şi aproape alături cu cursul unei ape - care nu era Dîmboviţa - învecinat la răsărit şi nord cu întinse păduri şi cîmp de arătură, iar la apus cu lunca Dîmboviţei, avea prin însăşi această poziţie însuşirea de a fi potrivit pentru aşezări de oameni.

Cine va fi fost acel Tînganu - dacă acest nume va fi fost al unui om - care şi-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dînsul, şi în ce timp va fi trăit, niciodată nu se va putea şti. Dar un sat cu case de gard, pomestite cu pămînt şi paie şi învelite cu trestie, oricît de vechiu ar fi, nu lasă urme durabile din trecutul lui. O casă de gard, oricît de bine îngrijită, nu poate să dureze mai mult de 70 pînă la 100 de ani. Sînt însă alte elemente care au lăsat urme relative mai depărtate şi cu mult dincolo de o viaţă de om. În cutare cotitură a apei, era un şir de sălcii, care, după grosimea lor, puteau să aibe şi 200 de ani. Cam în acelaşi loc, la marginea deluşului, trei nuci mari puteau să aibe cam aceeaşi bătrîneţe.

Mai la vale de satul actual, lîngă locul care să chiamă Malul cel Mare, se vedeau, cînd încă pămîntul nu fusese răscolit de plug, urme de locuinţe dintr-un timp necunoscut.  Locul acela se numea silişte.  La capătul acelei silişte, cam în vale spre satul actual, erau 4 peri pădureţi foarte înalţi şi groşi, supt care atunci stăteau oile la umbră. Poate că din cauza mărimii lor li se zicea Peritoi. Poate că aceşti peri făcuseră parte din marea pădure care în timpuri mai depărtate se întindea pînă lîngă dînşii, până la marginea luncii, fiindcă la o mică îndepărtare în sus, dincolo de locul numit Ordia, se începea tufărişul, pe unde fusese vechea pădure care, servind la nevoile oamenilor şi alături de arături, nu se mai putuse înălţa.

În partea cealaltă, lînga pădurea actuală, un asemenea tufiş, în întindere de aproape de 800 pogoane, fusese dat pentru împroprietărire în anul 1864.

Pe un maidan la marginea satului, unde se părea că altă dată fuseseră locuinţe, se vedea atunci o cruce mică de piatră, unde de bună seamă fusese înmormântat cineva care nu putuse să aibă binecuvîntarea religioasă a unui preot, fiindcă satul se poate să nu fi avut un preot.

Sînt, pe întinderea moşiei, numiri rămase spre pomină de la generaţiile trecute: Ordia, Puţul Savei, Valea Dughii, Vadul Oanii. Spre acest vad se cunoşteau după rosătura făgaşului, unde erau pogorîşuri şi urcuşuri, urmele unui drum vechiu care se părea a veni dinspre partea Dunării. De oare ce la acest vad valea are apă şi trestie, trebuie să fi fost acolo un pod de lemn - din care nu se mai văd acolo rămase urme - sau că trecerea se făcea prin apă, deoarece cuvîntul "vad" nu presupune fiinţa unui pod. Pe această cale carele se îndreptau, se pare, în direcţia Buzăului, sau în părţile de sus ale ţării.

Mai în sus, pe aceeaşi vale, cam aproape de satul Brăneşti, este locul numit Sgîriata, unde iarăşi se văd prin pădure şi peste vale urmele de trecere ale unui drum vechiu, umblat în timpuri necunoscute.

Dl. Profesor N. Iorga, venind cîndva dinspre Plătăreşti, vorbeşte şi despre satul Tînganu-Moară, nu satul Tînganu propriu-zis, unde este biserica. Cînd s-au făcut aici morile, au fost aduse şi familii de ţigani mănăstireşti, dar erau şi multe familii de români. Ce fel o fi astăzi cătunul nu-l stiu, şi se poate ca în timpul din urmă, deoarece am văzut că într-o parte a locului s-a parcelat o vatră de sat, să se fi stabilit acolo prin împroprietărire, şi familii de ţigani.

Cînd erau în fiinţă morile, care de mult nu mai sînt, ştiu că erau mai mulţi locuitori români, cari de bună seamă erau mai vechi decît morile. Era acolo şi un han, cîrciuma cătunului, fiindcă înainte de facerea şoselei Lehliu - Bucureşti, pe aici,  pe la Moara Tînganului, era drumul de la Călăraşi şi din toată partea aceea a Ilfovului, spre Bucureşti. Pe aici veneau căruţele cu peşte, pe linia Bălăceanca, Căţel, Dudeşti. Numai în timpul verii, cînd apele erau scăzute, se putea merge şi pe linia Tînganul, Cernica, Bucureşti, şi nu fără greutate din cauza lipsei cîtorva podeţe de trecere.

 Satele Cernica, Tînganu, Fundenii-Gherase, Frunzăneşti (lumea locului zicea Frujineşti) sunt sate locuite numai de români. Satul Brăneşti este o colonie de bulgari, iar la Plătăreşti, printre români erau şi familii de bulgari.

N-am cunoscut în satul Tînganu pe nimeni, nici chiar venetic care să fie de alt neam. Erau aici stabiliţi şi un număr de ardeleni, care se distingeau după felul de a vorbi. Dar, cum vreau să prezint starea satului dintre anii 1850-60, aceşti ardeleni trebuie să fi fost stabiliţi în sat cu cîţiva ani înainte de 1848, fiindcă aveau gospodării care arătau oarecare trecut. Ei purtau nume ca: Toader Bornea, cel care avea multe oi şi căruia erau puţini în stare să nu-i zică : naş Toadere sau cumetre Toadere. Se mai numeau Micla Băjenaru, Noanea, Gheorghe Hilea, Ion Gândilă. Toţi aveau turme de oi.

Iar ţăranii localnici cam astfel de nume: Ion Bugoiu, Marin Soare, Petre Rumânul, trei fraţi Nicoară, Nicolae Roman, Ene Vlăsceanu, Ion Căpraru...

Pe atunci casele în sat erau rare. Erau şi locuri părăsite, cu locuinţi dărâmate. Locuinţele aveau împrejur curţi spaţioase şi loc de arie, mai toate împrejmuite, cu garduri, aveau staule pentru vite, şi, cum era loc de păşune, nu ştiu dacă erau în sat 10 case care să nu aibe un număr de oi,  pe lîngă vite mari.

Nu erau oameni prea bogaţi, dar era îndestulare şi toţi avea cu ce trăi. Pe atunci toamna oamenii făceau multe pomeni, semn de dărnicie din prisosul avutului lor şi din suflet creştinesc. La aceste pomeni venea şi preotul şi da binecuvîntarea. Masa se întindea afară, pe tasaturi de casă, iar pentru oamenii mai de seamă, înlăuntrul casei.

În timpul de faţă satul s-a mărit mult. Unde era o singură casă , s-au mai adăugat cel puţin trei. Şi cum generaţiile s-au premenit în timp de zeci de ani, şi oamenii s-au înmulţit , nu mai e cîmpul de păsune de altă dată, şi nici vite multe împrejurul casei. Portul şi obiceiurile şi ocupaţiunile casnice s-au schimbat şi ele. Ţăranul nu mai cultivă inul şi cânepa ca altă dată, şi toamna, pe lună, nu mai răsună meliţa pentru facerea fuioarelor. Nemai fiind multă lînă, se toarce şi se îndrugă mai puţin pentru facerea îmbrăcăminţii şi pentru împodobirea casei.

Cum erau mulţi ţărani care nu aveau cai, veneau pe timpul treerişului ţărani de la munte cu căruţe şi cu cai mulţi, numai pentru treerat. Plata se făcea în natură după învoială.

Tot în felul acesta treerau şi arendaşii şi proprietarii, care, pe lînga dijma clăcaşilor, cultivau ei înşişi grîu mai mult. Se întîmpla însă ca în august să nu fie vînt pentru vînturat, sau să nu fie timpul prielnic şi să rămîe grîul pînă în toamnă nevînturat; şi atunci grîul amestecat cu pleavă se făcea grămadă împrejurul stejarului, se acoperă cu paie şi cu znopi de coceni pînă în primăvară; dar mult din grîu se strică. Aşa se spunea despre timpul cînd nu erau încă maşini de treerat. Prima maşină de treerat s-a văzut la Fundeni-Gherase cam prin anul 1855.

Preoţii satului erau doi: popa Neagu, pe care eu nu l-am apucat, şi popa Şerban. Aveau casele faţă în faţă, la capul satului dinspre biserică.  Acest popă Şerban era oltean  de felul lui, cum arăta după vorbă. Se spunea că oameni mai bătrîni din sat l-au cunoscut ca băiat tînăr vînzînd bragă prin Oborul Bucureştilor. Ce scoală să fi avut ca să ajungă preot în acest sat? Poate că urmase o scoală aşa-zisă de grămătici, unde se învăţau cîntări bisericeşti şi rostul preoţiei. Deşi destul de bătrîn atunci, el a mai trăit pînă după anul 1870. După puţin timp în locul lui popa Neagu a venit în sat un al 2-lea preot tînăr Cristea Rădulescu din satul Suhatu, care şi el trebuie să fi urmat aceeaşi şcoală de grămătici. Acest preot avea o înfăţişare plăcută; avea glas frumos, cînta frumos, citea frumos şi slujea frumos în biserică.

Cum fiecare sat îşi are ţigănia lui, erau ţigani şi în satul Tînganu. Ei sunt şi astăzi aşezaţi în acelaşi loc unde erau şi în 1850, alături de capul satului dinspre pădure. Locuiau în bordee. Numai patru familii de ţigani aveau case în regulă, şi aceştia trebuie să fi fost stabiliţi mai de mult în acest sat, şi fiecare aveau o meserie. Era Ilie, fierarul satului, cu mai mulţi feciori, Năstase lăutarul,  cu fiul său Totoşi şi un alt ţigan Voicu al Măslinii, care aveau mesteşugul de cârpaciu. Cel de-al 4-lea ţigan, Ivan Ţiganul, a cărui casă era alăturată de casele satului, avea mai mulţi copii. Dar nici el nici copiii nu vorbeau ţigăneşte. Vorbeau bine româneşte, fără nuanţa de pronunţare caracteristică ţiganilor.

Din ceilalţi, care locuiau în bordee, trebuie să fi fost aduşi aici după 1848, după libertate, cum se spunea atunci acelui timp. Unii din ei aveau şi cai cu care ajutau la seceriş, dar, nefiind obişnuiţi cu munca cîmpului, şi ei şi vitele lor  în cursul iernii trăiau rău. Femeile lor, mai cu seamă în timpul verii, ajutau la treburile ţărancelor: spoit, lipit, dărăcit şi trăiau mai mult din căpătat. Nu ştiu dacă erau toţi botezaţi. Unii aveau nume româneşti obişnuite. Se pare însă că stăpînii lor, pe unde fuseseră robi le dăduseră în bătaie de joc nume ciudate: Spilea , Măslina. O ţigancă bătrînă se numea Luna; un ţigan se numea Ciocan; iar un altul, un flăcăiandru, Ciorică."

Marin Savescu

 

Alte referinte:

Mănăstirea Tânganu a fost întemeiată în perioada 1462-1470 din iniţiativa şi pe cheltuiala domnului Ţării Româneşti, Radu cel Frumos şi atestată documentar, prima oară, abia la 6 iulie 1530, cu numele “Stretenia” (“Întâmpinarea Domnului”), într-un hrisov al lui Vlad Înecatul, domn al Ţării Româneşti în perioada iunie 1530-septembrie 1532.

La 14 mai 1580, mănăstirea Tânganu a fost reamintită de domnul Ţării Româneşti, Mihnea Turcitul, care la acea dată a dăruit câteva moşii mănăstirii “Sfânta Treime” din Bucureşti, între care şi satul Greci “cu tot hotarul şi cu morile care fuseseră ale mănăstirii Tânganu”.

Printre multe alte referiri despre existenţa mănăstirii Tânganu datează şi o amplă descriere din 5 septembrie 1657, facută de clericul ortodox Paul de Alep (pe numele său arab Bulos ibn az-Za’im), arhidiacon şi secretar particular al Patriarhului Macarie al Antiohiei (tatăl lui Paul de Alep), care l-a însoţit într-o lungă călătorie în Ţările Române, întreprinsă în perioada 1652-1659. În acea notă de călătorie, Paul de Alep arăta că …”după prânz, plecarăm de la Frunzineşti (azi Frunzăneşti – sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Fundeni, comuna Fundeni, judeţul Călăraşi. n.n.) şi mergând cale de vreo două ceasuri (ore) am sosit la o mănăstire învecinată, situată într-o insulă, de asemenea, înconjurată de un lac mare (referire la mănăstirea Comana, n.n.) pe care noi îl trecurăm cu barca.

Mănăstirea e veche, numită Tânganu, şi dedicată în numele Sfântului Simion.

După aghiazmă şi pomenirea pentru ctitori şi după prânzul obişnuit, plecarăm de aici şi merserăm în continuu, până seara, când am sosit la o mănăstire cu hramul “Sfântul Neculai”, numită mănăstirea “În apă” (azi mănăstirea Cernica, n.n.)”.

În anul 1659, mănăstirea Tânganu a fost jefuită şi incendiată de tătari, iar la 8 iunie 1669, domnul Ţării Româneşti, Antonie-Vodă din Popeşti (1669-1672) a dăruit mănăstirii Tânganu mai multe moşii, între care şi moşia Plătăreşti, de 25 de stânjenii (un stânjen = 1,96 m, n.n.) şi ocina din Meteneşti de 70 de stânjeni. În anii 1696-1697, mănăstirea Tânganu a fost inclusă în rândul lăcaşurilor domneşti ale lui Constantin Brâncoveanu, primind “bani, ceară şi făclii pentru hramurile praznicelor”.

La începutul secolului 18, mănăstirea Tânganu se afla într-o stare avansată de degradare, nereuşind să se refacă după incendierea provocată de tătari în anul 1659, continuând să se ruineze permanent până prin anul 1894, când zidurile bisericii dispăruseră în totalitate.

Din cauza ruinării vechii biserici, ctitorită de domnul Radu cel Frumos în anii 1462-1470, în care nu se mai puteau desfăşura slujbele religioase, enoriaşii din satul Tânganu au constribuit la construirea unei noi biserici, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, care s-a zidit la mijlocul secolului 19 şi s-a sfinţit la 15 august 1853, obiectele de cult din vechea biserică fiind transferate în noua biserică.

Biserica nouă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, cu o lungime de 20 m, o lăţime de 12 în dreptul absidelor şi 8 m lăţime în naos, a fost pictată iniţial de P. Ioanid din Bucureşti, iar în anul 1898 i s-a adăugat un pridvor închis.

Biserica a fost renovată şi repictată de Nicolae Vasilescu-Pantelimon, în anii 1914-1915, şi din nou repictată în anul 1939 de către Gheorghe Ionescu. Biserica este dominată de o turlă mare, octogonală, plasată pe naos, şi de două turle mai mici, gemene, de formă pătrată, pe pronaos. Avariată de puternicul cutremur din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, cu magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, biserica a fost reparată şi renovată în anii 1980-1982, repictată în frescă de Constantin Năchescu şi resfinţită la 31 octombrie 1982. Casa parohială a bisericii a fost construită în anii 1990-2000.

Sursa: https://romaniadategeografice.net/lacasuri-spirituale/manastiri/manastiri-t/manastirea-tanganu/

  

Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea articolelor si comentariile revine autorului acestora.
Campurile de mai jos marcate cu * sunt obligatorii.


Codul de securitate
Actualizează