"Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare." (Ecclesiastul 1:9)
Am văzut că la sit-ul necropolei neolitice din Căldăraru strămoșii noștri își puseseră speranța învierii în Soare. La doar câteva sute de metri spre vest, pe o insulă în mijlocul lacului Cernica, se înalță Mănăstirea cu același nume. Lăcașul de cult creștin a fost ridicat pe la începutul anilor 1600, cu puțin timp înainte ca italianul Galileo Galilei să îndrepte luneta spre cer. Am găsit că biserica mănăstirii abundă în simboluri solare și analogii cosmice. Obiceiurile păgâne se dezvață greu...Aproape de asfințit, Biserica mă întâmpină cu cele trei turle ale sale: una mare, și două mici, cam la jumătate din diametru primeia. Ele sunt
împodobite cutrei cruci metalice aurii, formate prin înțesarea metalică a patru sori benevolenți. O a patra cruce călărește pe coama acoperișului de la intrare: ea nu are o turlă proprie, dar aceasta nu pare să o deranjeze, din contră, parcă tot ansamblul oglindește o armonie premeditată. Un gând îmi săgetează prin cap: să fie vorba de o împreunare luni-solară? Luna trece prin patru faze importante, în funcție de gradul său de iluminare: Luna Plină, când atinge proporția iluminării maxime, Luna Nouă, când ea practic nu se vede pe cer, Primul și Ultimul Pătrar, când vedem exact jumătate din fața îndreptată spre Pământ. În acest joc arhitectural, turla mare ar putea simboliza foarte bine Luna Plină, cele două mai mici ar putea ține loc Pătrarelor, iar turla lipsă Lunii Noi. Doar o idee...
Soarele își proiectează razele de lumină pe fațada intrării. Mozaicul de sub arcadă, o compoziție cu un evident substrat solar, prinde astfel viață.
Undeva la umbră găsesc o gură de aerisire modelată sub forma unui păun: un alt vechi simbol solar.
Poarta bisericii îmi întărește bănuiala unei împreunări luni-solare. Pe cele două jumătăți sculptate regăsesc Soarele și Luna, antropomorfizate. Dar în vreme ce Soarele ne este prezentat ca tânăr vlăjgan, Luna e înfățișată ca o babă. Și cum altfel, când existența ei cunoaște același parcurs omenesc: ea se naște, îmbătrânește și moare alături de noi. Soarele în schimb nu cunoaște preschimbări trupești: el e astrul etern.
Intrând în biserica mănăstirii, întrerup slujba de seară. Enoriașii prezenți, ce compensează numărul scăzut printr-o foarte mare credință, nu se arată deranjați. Călugărul de lângă mine înmoaie un bețigaș într-un receptacul cu o substanță necunoscută și mi se adresează în șoaptă. "De unde esti?" Îi spun că sunt din Cluj. Mă binecuvintează, marcându-mi fruntea și mâinile cu mir, mai mult fără voia mea. Mai zăbovesc în biserică, urmărind rânduielile.
Într-un colț regăsesc pe o strană floarea vieții într-o adaptare solară, un motiv arhaic ce ține de geometria sacră.
Maria plutește deasupra altarului, cu Soarele în spate și micul Isus în față: ei sunt de fapt unul și același.
Concidență sau nu, taman în mijlocul slujbei o figură solară se aprinde ca prin magie undeva deasupra: prin fereastra vestică a cupolei pătrund ultimele raze de soare. Mă simt ca Indiana Jones într-un templu al cărui rost a fost demult pierdut...
Articol preluat din Cercul de Stele-click aici. Autor Dan Uza
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele