Evaluare utilizator: 1 / 5
Tudor Arghezi
Fiii satelor aflate la margini de Bucureşti, s-au împărţit în două: cei care au plecat, cei care au rămas. Cei care au plecat în Bucureşti, şi-au făcut familii în oraş, au căpătat/cumpărat apartamente de la “stat”. Li s-au făcut buletine “de oraş” şi s-au adaptat la o viaţă, trebuie să se recunoască (mai) confortabilă. Altfel nu ar fi părăsit locurile natale...Cei care au rămas au trebuit să rezolve şi problemele părinţilor rămaşi în “custodia” lor. Cu ajutorul mai mult sau mai puţin consistent al celor plecaţi “la oraş”. Din timpuri străvechi familiile ţărăneşti de pe meleaguri mioritice au convieţuit, s-au condus după legi strămoşeşti nescrise printre care, poate cea mai importantă, statorniceste: cei care rămân lângă părinţi moştenesc casa părintească şi, logic, părinţii... Pentru un părinte aflat la
Aşa a fost dintotdeauna. Fiecare cu viaţa lui, cu problemele lui, cu uitarea, toate generate de această viaţă tumultoasă, dar când părinţii plâng în prag, când se topesc în picioare, când nu pot dormi noaptea de dureri, când ochii rugători cer o fărâmă de viaţă nu mai există probleme personale. Aceste drame mereu repetabile (“Repetabila povară”?) nu se rezolvă “la fără frecvenţă sau prin corespondenţă…”. Eventual de la Bucureşti. Departe de lumea întristată a părinţilor nu de puţine ori cei plecaţi au uitat de toţi. Şi, inuman, de părinţi. A trece pe la cimitir odată pe an este omeneşte ca uitarea să devină atotstăpânitoare. Pentru cei rămaşi acasă poate că cimitirul le este în cale sau îşi conduc pe ultimul drum un vecin, o rudă…
Dar au venit “Evenimentele de la 22 decembrie 1989”, România a luat un alt drum, averea a devenit etalonul de măsura al tuturor. Brusc, unii dintre “plecaţii” pe cele meleaguri bucureştene s-au trezit că sunt comoştenitorii bunurilor lăsate celor de acasă, adică fraţilor, nepoţilor, rudelor de tot felul. După “acte”, în neocapitalismul românesc, sunt coproprietari, deşi cei de acasă nu au dreptul la apartamentele primite gratis de la stat pe care rudele lor le deţin în oraş. Cei de acasă aveau domiciliul “la sat” şi, conform legilor de atunci, nu se aflau la minimum 50 de km de marea citadelă pentru a beneficia de aceleaşi facilităţi imobiliare. Turnura pe care a luat-o România sfarmă toate cutumele, toate legile bunului simţ tărănesc, iar omenia a devenit o floare rară pe care bucureşteanul de pripas nu şi-o aşează la butonieră…
Să nu dăm cu pietre în toţi. O bună parte dintre cei plecaţi au respectat cutuma strămoşească: au lăsat casa rudelor de la sat şi au împărţit frăţeşte pământul din extravilan restituit conform legii 18/1991, altminteri un act de dreptate. Pe vremea când au luat drumul Bucureştilor pământul părinţilor lor nu exista în proprietate privată ci în cea cooperatistă. Dar au fost şi excepţii: au urmat procese costisitoare, scandaluri interminabile. Aşa s-a ajuns, în unele familii, la situaţii tensionate: nu se mai înţeleg frate cu frate, soră cu soră, copii cu părinţi. Este o situaţie pe care ilfovenii o resimt din plin, unii plecând pe drumul fără întoarcere după asemenea “bătălii imobiliare”. Există vreo soluţie, în afara bunului simţ, de rezolvare a acestei situaţii traumatizante pentru locuitorii judeţului Ilfov? Noi nu credem, pentru că şi justiţia este sufocată de multitudinea de procese “pentru avere”. Că doar averea este măsura-etalon în neocapitalismul românesc. Şi de pretutindeni...
Publicat si in Viitorul Ilfovean, nr. 111, 21 Ianuarie 2009
A venit aseara mama - Vasile Militaru
A venit aseară mama
Din sătucu-i de departe
Să mai vadă pe fecioru-i
Astăzi domn, cu multă carte.
A bătut sfios la uşă,
Grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea
De iubire şi de drag.
Sărutându-i mâna dreaptă,
Ea m-a strâns la piept, duioasă;
Şi-ntrebând-o câte toate,
Am intrat apoi în casă.
În lăuntrul casei mele,
Din ce brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne
Să se creadă-ntr-un palat.
Nu-ndrăzneşte nici să intre
Cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă
Doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama,
Şi să calce drept, în lege,
Că e doar la fii-su-n casă,
Nu e-n casa vreunui rege!
Şi de-abia o fac să şadă
Pe-un divan cu scoarţă nouă;
"Mi-era dor de tine, maică
Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă,
Nişte nuci, vreo două sute..."
Şi cu ochii plini de lacrimi,
Prinde iar să mă sărute.
"Poate mor, că sunt bătrână...
Şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai văd odată, maică,
Ce mi-e azi mai drag pe lume...
Caierul mi-i pe sfârşite;
Mâine, poate-şi curmă firul,
Şi-ntre patru blăni de scânduri
Să mă cheme cimitirul...
Jale mi-i de voi, mămucă
Şi visez, chiar şi deşteaptă
Cum, pe-o margine de groapă,
Bietul taică-tău m-aşteaptă...
Tu odoru' mamii-n urmă
Să te-aduni cu fraţii-acasă
Şi să-mparţi agonisita
De pe urma lui rămasă:
Lui Codin, să-i dai pământul
De la moară, şi cu via
Vaca şi-un pogon din luncă,
Maică, să le ia Maria...
Lui Mitruş să-i laşi zăvoiul
De răchiţi, dintre pâraie;
Carul, boii şi cu plugul
Să le laşi lui Niculaie.
Iară tu, ca mai cu stare
Decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie,
Ţi-a fost dat să vii pe lume.
Când şi când, în miez de vară
Sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine, ca-n toţi anii,
La căsuţa mea, băiatul...
Şi-având tihnă şi odihnă,
La venire, sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii
Câte-un pai de lumânare..."
A tăcut apoi bătrâna,
Şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
ce, curgându-i lin în poală,
Se-ntâlneau cu ale mele...
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele